IUBIREA DIN MINE !!!!!!!!!!!!!!!!!

Daca te intrebi de ce iti spun toate aceste cuvinte in scris raspunsul este pentru ca e una din cele mai frumoase forme de a da glas unor cuvinte si pentru ca e singurul mod pe care il stiu de a-ti spun toate aceste lucruri.Abia acum realizez ca tu ai fost mereu in preajma mea chiar si cand nu te cunoasteam sau poate eram prea oarba sa te observ. Insa realizez ca e bine asa caci m-am maturizat si am invatat ca sa pretuiesc persoana de langa mine. Sau poate ca era suficient sa privesc in jurul meu dar stiu ca fiecare lucru se intampla atunci cand este mai bine. Tu mi-ai dat sansa sa realizez ca iubirea se gaseste uneori mai aproape decat ne imaginam. Uneori avem nevoie sa fim treziti la realitate pentru a ne da seama de ceea ce avem langa noi si de ceea ce putem pierde chiar fara sa ne dorim. Imi e frig poate pentru ca realizez ca devi o persoana foarte importanta pentru mine. Adeseori inchid ochii in speranta ca atunci cand ii voi deschide tu vei fi langa mine insa ii deschid doar pentru ca ma alina gandul ca si tu te gandesti la mine. Astazi ma plimb printre cei patru pereti ce devin straini doar pentru ca nu am amintiri cu tine. As vrea sa ma strangi in brate doar pentru a ma simti in siguranta si pentru ca stiu ca doar asa pot confirma ceea ce inima imi spune. Iubitule incep sa ma indragostesc de tine sau poate ca deja te iubesc caci teama de a nu te pierde isi face cuib in sufletul meu. Aceste ultime zile au transformat viata meu intr-o cascada ce s-a dezlantuit pentru a da frau liber inimii mele. Fiecare moment cu tine stiu ca nu va mai reveni de aceea trebuie sa pretuiesc prezentul fara a ma gandi la trecut si fara a pune intrebari despre viitor. Ar trebui sa nu astern aceste cuvinte pe foaie pentru ca magia se poate termina si nu doresc acest lucru...nu acum cand incep sa ma bucur de fiecare clipa si cand incep sa avansez pe drumul ce tu mi-l-ai deschis. Sau poate ca astfel e o forma de a pastra aceste clipe ce au trecut. Indiferent care e motivul stiu doar ca ...te iubesc. Si uneori inima simte nevoia sa iti spun aceste cuvinte simple insa cu cel mai special dar de a face persoana care plange sa zambeasca de a alina durerea si de a te face sa simti ca nu vei mai fi singur... Acesta este un simbol al iubirii mele pentru tine. Este o certitudine ca voi fi langa tine la bine si la rau atat timp cat inima ma va lasa sa te iubesc. Te voi intelege chiar si atunci cand nu stiu despre ce vorbesti voi sti sa ascult chiar si cand taci. Si voi fi de acord cu tine chiar daca nu te-am ascultat. Insa ceea ce conteaza este ca vom imparti fiecare clipa. Stiu ca vor fi zile cand nu voi dori sa te vad insa asta nu inseamna ca nu te mai iubesc, ci inseamna ca vreau sa iti simt lipsa pentru a realiza inca o data ca fara zambetul tau nu pot respira aer.Insa tot ceea ce conteaza este ca atunci cand imi va fi frig, mainile tale ma vor incalzi. Atunci cand voi dori sa plang, privirea ta va opri lacrimile. Si mai stiu ca doar in bratele tale eu ma simt iubita. Nu iti cer sa imi aduci stelele sau luna iti cer doar sa ma iubesti si sa ma accepti asa cum sunt cu bune si rele caci daca am fi toti perfecti viata nu ar mai avea nici un farmec. Iti cer sa nu imi dai drumul cand simt ca ma voi prabusi si sa imi dai drumul cand am nevoie sa invat sa merg singura. Iar eu in schimb promit sa te iubesc, sa te fac sa zambesti cand ai lacrimi in ochii, sa te incalzesc cand iti e frig si sa iti dau un sfat cand ai nevoie. Promit sa fiu singura care va fi de acord cu tine atunci cand restul lumii iti intoarce spatele caci indiferent de ceea ce doresti chiar daca nu e bine stiu ca atunci cand vei realiza te vei opri. Nu vreau sa fi universul meu sau lumea mea pentru ca asta ar insemna sa te ridic pe un piedestal si sa nu iti mai vad defectele si calitatile iar eu tocmai asta vreau sa ti-le observ si sa stiu ca te iubesc tocmai pentru ca esti un simplu om care mai greseste uneori dar esti omul care nu ma va lasa niciodata la greu. Nu uita ca fiecare poate sa isi traiasca libertatea insa fericirea sau durerea celui de langa el depinde de cum isi traieste libertatea si ce intelege prin acest cuvant. Din moment ca sufletul tau devine unul cu al persoanei iubite durerea ta e si a ei si tot ceea ce e al tau e al ei si ceea ce detine ea e al tau.Se spune ca cuvintele sunt cea mai simpla forma de a spune te iubesc insa eu vreau sa iti dovedesc in fiecare zi ca exista si alte forme e suficent doar sa doresti sa ramai langa mine.

Eterna întrebare . . .

Ieri am primit un mesaj în care mi s-a cerut părerea asupra unui lucru. Am decis să fac un articol din răspunsul meu. De ce? Pentru că părerea mea poate fi personală şi poate pentru că unii din voi ar avea ceva de adăugat, rectificat sau aprobat.Să ne imaginăm o relaţie între două persoane care durează nouă ani. După nouă ani, aceştia se despart. Câteva luni buni nu-şi vorbesc, ca mai apoi el să reapară în viaţa ei. Doar că de această dată recunoaşte că încă ţine la ea, dar că este derutat.Asta am înţeles din mesajul fetei. Nu am înţeles dacă şi ea doreşte o eventuală împăcare cu el sau dacă încă mai ţine la el. Dar dacă îşi pune întrebări, bănuiesc că da. Cred că ori acel băiat a realizat că o iubeşte şi că nu poate trăi fără ea, sau pur şi simplu nu se poate desprinde de trecut.Uneori începem relaţii, le punem punct şi abia apoi realizăm lucruri care ne erau imposibil de văzut în timpul relaţiei. Absenţa unei persoane îţi poate provoca dorul după ea. Sau pur şi simplu frica de a merge mai departe. Sau…dependenţa. Iubirea este o enigmă pentru multă lume. Te trezeşti că investeşti în persoana de lângă tine, că-ţi faci toate visurile şi planurile în jurul ei şi apoi rămâi doar cu un munte de îndoieli şi o mare de dezamăgiri.Rămâne marea enigmă după despărţire. Te temi să mergi mai departe şi te înspăimântă ideea că trebuie să o iei de la capăt sau ai realizat că nu poţi trăi fără de persoana cu care ţi-ai împărţit pentru o vreme inima, sentimentele şi trăirile. Ce trebuie să faci? Să mergi mai departe sau să mai acorzi o şansă relaţiei. Este alegerea ta. În orice caz, ascultă vocea inimii

De ce americanii - s diferiţi de români.?!

Ascult multă muzică străină. În mod special în engleză. Multe hit-uri ale americanilor au în cuvintele lor : God, Love, Hallelujah şi lista continuă. Americanilor nu le e ruşine să cânte despre Dumnezeu, nu le e ruşine să afirme că sunt creştini. Da, mulţi dintre ei sunt imorali. Da, mulţi dintre ei duc o viaţă imorală. Dar…asta fac şi românii. Numai că la români nu am auzit într-un hit cuvântul Dumnezeu sau Aleluia. Nu, nu. La noi românii, într-un hit mai degrabă auzim cuvinte obsecene, uneori necenzurate. Asta să spună adevărul despre noi?Acum dacă ne uităm retrospectiv, observăm că noi românii totdeauna am promovat vulgaritatea, limbajul murdar şi multe altele. Nu zic că americanii nu fac asta, ba chiar poate de la ei a pornit aceasta, dar cel puţin pot să mă bucur când mai aud melodii pe care să le ascult liniştită. Carrie Underwood, Celine Dion, Rascal Flatts, Beyonce, Brandon Heath, Il Divo…toţi cântă despre Dumnezeu. Până şi cel mai cunoscut cântec al Americii cântat de mii şi mii de oameni spune: ”God bless America”, pe bancnota lor scrie mare ”In God we trust”.Aş da exemple şi de la noi dar…nu-mi vine în minte nici unul acum. Sunt curioasă… ne este ruşine să afirmăm că noi credem cu adevărat în Dumnezeu? Ne ascundem de asta? Nu spun că nu sunt patriotă, spun că ne merităm ţara, conducătorul şi haosul organizat. Căutăm soluţii peste tot: politică, societate, economie…am ajuns să alergăm disperaţi după tot ceea ce promite rezolvarea problemelor. Ei bine, în graba noastră am uitat de cineva. De Dumnezeu. Şi asta doare.

Camera cu de toate . . .

Odată cu toamna târzie, am deschis uşa ruginită a sentimentelor mele. Acolo, am găsit frunze de anul trecut căzute pe jos, am găsit rouă încă proaspătă şi melancolie eternă. Bătea vântul. Ploua. Era frig. M-am fost dezobişnuit să mai intru pe acea uşă. Acum eram surprinsă de ce am găsit dincolo de ea. O încăpere părăsită cu ferestrele larg deschise în care-şi făcură cuibul două rândunele uitate de stol. Pe jos, file rupte din jurnal se descompuneau tacit. Într-un colţ sta aruncat bagajul dorinţelor. De un colţ atârna vulnerabilitatea şi într-un cufăr bine închis stătea aruncată o haină veche a dezmierdării.Şi a venit din nou toamna. Nu ştiu cât va mai rezista camera şubredă a sentimentelor. Este supraîncărcată. E plină de bagaje, de cufere şi de decepţii vestejite. Pe fereastra prăfuită dinainte de vreme, intră timidă o rază de soare. E speranţa. Vrea să lumineze camera. La lumina ei, parcă lucrurile nu mai par aşa moarte.Imediat va pleca toamna. Îmi va fi dor de culoarea roşie-gălbuie a melancoliei. Nu contează. Vine un alt anotimp. Poate cu sentimente albe mai puternice. Poate că va deschide uşa sentimentelor cu totul şi o va trânti de perete. Atunci voi şti cu adevărat că a intrat un nou anotimp în cămăruţa mea.

Prea puţin timp ca să nu fiu EU

Viaţa e prea frumoasă şi prea scurtă ca să o trăieşti aşa cum vor alţii. Toţi au aşteptări de la tine, cerinţe. Ne-am făcut câţiva dintre noi idee de cum ar fi perfecţiunea şi avem pretenţia ca toţi ceilalţi să ne urmeze tiparurile. Şi cine nu o face, vai, nu se încadrează în ideile noastre de a trăi.
Ne-am săturat să ni se spună să nu zâmbim când avem chef să o facem. Ne-am săturat să ni se spună să nu plângem pentru că e momentul să fim fericiţi. Ne-am săturat să ni se spună să nu alergăm, când abia ne abţinem să nu o luăm la fugă.Comentează cât vrei tu despre modul cum mă îmbrac, despre modul cum vorbesc sau cum mă comport, dar nu îmi spune tu mie cum ar trebui să o fac! Sau dacă îmi spui, spune-mi-o din dragoste nu pentru că mori tu de invidie!Am învăţat să trăim cu frica în sân despre ce crede cel de lîngă noi. Am învăţat ca înainte de a face ceva, să ne uităm de patru ori în stânga şi în dreapta. Tot ceea ce facem, porneşte din inimă! Dacă trăim aşa, unde este adevăratul ”TU”. Adevărata persoană? Eu aia vreau să o cunosc, nu persoana dictată şi condusă de societatea parvenită din ziua de azi.Atât de puţini oameni mai îndrăznesc să fie ei însişi încât mă tem, cu regret, că vom ajunge o mână de oameni clonaţi. Personalităţi, idei, comportamente identice.Haideţi să îndrăznim să fim noi înşine. Dumnezeu cu un scop ne-a creat diferiţi, Dumnezeu cu un scop ne-a dat gândire diferită. Şi nu, nu cu scopul de a băga pumnul în gură celui de lângă tine. Să îndrăznim să fim noi, nu ceilalţi.

Resentimentul - rană veche

Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă tot ce e mai bun din tine. Atunci când cineva ne răneşte enorm, când suntem dezamăgiţi, ne simţim nedreptăţiţi sau eliminaţi din viaţa cuiva, acele sentimente care ne-au doborât revin la noi dar de fiecare dată cu o intensitate şi mai mare.Deşi poate nu ai realizat, când eşti plin de resentimente pur şi simplu nici nu mai poţi avea relaţii normale cu cei din jur. Nu mai poţi lega prietenii şi pur şi simplu nu mai poţi face lucrurile pe care altă dată le făceai. Asta pentru că e ca şi o boală. Începe să te mănânce dinlăuntru, până dă pe dinafară. Şi când dă pe dinafară, umplii de sentimente negative şi pe cei de lângă tine. Şi nimeni nu vrea să stea lângă cineva posac şi care se plânge tot timpul. Nimeni nu vrea să stea lângă cineva care urzeşte planuri de răzbunare. E greu prin ce ai trecut, e greu pentru că nu-ţi imaginezi de ce tocmai tu. Te gândeşti că nu vei putea ierta persoana respectivă până când nu te vei vedea răzbunată. Dar doar ţie îţi faci rău dacă păstrezi în tine toată acea amărăciune. De ce să retrăieşti acel moment, din nou şi din nou? E greu să laşi în urmă toate cicatricile care ţi-au fost cauzate, dar nu e imposibil. Şi alţi oameni au reuşit. Şi eu am reuşit. Poţi şi tu.De ce să fii plin de resentimente, când ai putea să fii plin de iubire de dă peste ea?

Dacă nu-ţi pasă de mine, te rog, stai departe!

Azi stăteam şi mă gândeam cât de mult ne rănim între noi, oamenii. Cât de mult rău ne facem unii altora. Nu ne placem să suferim dar în schimb provocăm de multe ori suferinţă semenilor noştrii. Nu ne place să fim trataţi cu indiferenţă, dar la rândul nostru îi tratăm pe ceilalţi cu indiferenţă. Nu ne place ca să fim părăsiţi, dar noi părăsim de câte ori nu mai avem nevoie de cineva. Nu ne place să fim loviţi, dar lovim de câte ori avem ocazia.Uneori ne apropiem de persoane doar pentru că avem interese. Diferite interese. Financiare, sentimentale sau altele. Suntem interesaţi cum să trăim mai bine şi să câştigăm mai mult, fiind pregătiţi să călcăm în picioare pe oricine ne-ar sta în cale. Amăgim oamenii cu vorbe ieftine şi sentimente ipocrite, ca mai apoi să-i aruncăm poate într-un hău adânc de unde nu se ştie dacă se vor mai ridica. Am ajuns atât de egoişti, atât de lacomi încât uităm că mai avem principii şi moralitate.Aşa că astăzi, dragul meu prieten, am decis să te rog ceva în numele tuturor oamenilor care gândesc ca şi mine. Dacă nu ţii la mine cu adevărat, dacă nu te interesează cu adevărat starea mea, dacă nu vrei să mă ajuţi, să mă ridici când cad şi o faci aceasta doar pentru că te simţi dator sau pentru că aşa îţi dictează conştiinţa, şi în inima ta nu ai vrea să o faci cu adevărat, fă-ne un bine amândurora şi stai cât mai departe. Nu mă răni şi pe mine şi implicit şi pe tine. Nu te amăgi singur şi nu mă amăgi şi pe mine. Nu fă o gaură în inima mea, ca mai apoi să realizezi că de fapt ai şi tu una. Dacă nu stai aproape de mine dintr-o dorinţă sinceră, nu-ţi face rău şi nu-mi fă rău doar pentru că aşa scrie Sfânta Scriptură ”să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu o fă din datorie. Fă-o din dragoste şi pentru că vrei cu adevărat! Şi dacă nu există aceasta, te rog eu, dacă nu-ţi pasă de mine cu adevărat, stai departe!

Frica de sentimente

Am ajuns să ne temem de sentimente. Involuntar sau voluntar, le blocăm şi continuăm să mergem prin viaţă ca şi cum nimic nu ne tulbură. Nu ne tulbură faptul că un copil moare de foame, nu ne tulbură eşecul nostru, nu ne tulbură mizeria, ura, invidia, bârfa. Credem că suntem puternici, că deţinem controlul asupra vieţii noastre. Ne mândrim cu faptul că suntem ”tari”, aproape inumani. Ne temem să permitem inimii să mai simtă lucruri mari, puternice. Stăm ca nişte lupi care îşi pândeşte prada. Astăzi nu mai e la modă omul care trăieşte amalgam de sentimente, care e sensibil la ce e în jurul lui. Nu, la modă e omul care-şi blochează sentimentele, care nu are emoţii şi trăieşte pentru el însuşi. Un egocentric.Nu. NU! Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-mi iubesc deliberat semenii fără să mă gândesc la eventualele consecinţe şi la viitoarele suferinţe. Vreau să iubesc fără ca inima să-mi fie tot timpul în alertă, ştiind că în următorul moment s-ar putea să fie ciopârţită. Ce curaj mai mare poate fi decât să fii în stare să-ţi asumi sentimentele şi trăirile?

De vorbă cu bunul simţ

De unde începe bunul simţ şi unde se opreşte? Cei care se simt deranjaţi de atitudinea unor persoane sunt prea sensibili? Sau sunt prea insensibili cei care deranjează cu atitudinea lor?
Aş face un experiment. Aş închide câteva persoane într-un apartament pentru o perioadă de zile.
Sunt convinsă că vor ieşi de acolo cu nervii întinşi la maxim, cu antipatii şi experienţe neplăcute. Asta dacă nu vor învăţa să lase de la ei.Şi totuşi… cu un motiv există codul bunelor maniere. Sunt revoltată de nesimţirea care domneşte, şi nu, nu judec aici! Sunt câteva elemente de bază care cred că se învaţă din cei şapte ani de acasă.Nu vreau să dau exemple, nu vreau pentru că aş avea mult prea multe exemple. Dar vreau ca toţi să ne gândim că noi, împreună cu comportamentul nostru şi cu bunul simţ, trebuie să fim un exemplu pentru societate. Asta nu pentru că ne-ar păsa de părerea lumii, ci pentru că ne pasă de noi înşine. Trebuie să ne respectăm pe noi şi mai apoi, pe cei din jurul nostru. Dacă vrei să fii respectat, respectă. Dacă vrei să fii iubit, iubeşte. Dacă vrei să fii vorbit de bine, nu vorbi pe alţii de rău. Dacă vrei să fii privit cu admiraţie, fă lucruri demne de admirat. Dacă vrei înţelegere, acordă înţelegere. Dacă vrei să fii tratat cu blândeţe, fii blând. Să nu ai pretenţia să fii tratat ca un rege, dacă nici măcar nu laşi amarnica idee de slujitor a unui rege. Să nu ai pretenţia să ţi se acorde lucruri frumoase, dacă nici măcar tu nu ştii ce e acela un lucru frumos. Nu spun să răspundem urii cu ură, dar spun să răspundem nesimţirii cu indiferenţă! Nu te coborî la nivelul unuia care vrea să se înjosească. Te va trage după el! Fii om demn de urmat şi ai grijă pe cine laşi să-şi pună amprenta asupra ta!

Ce ne dorim cu adevărat.?!

Alergăm prin viaţă şi ne zbatem în acest zbucium din care parcă nu mai ieşim, ca într-un final să ne oprim şi să ne întrebăm: ”Ce vreau eu de fapt?”.Promitem multe, facem puţine, luăm totul, oferim nimic, urlăm, tragem, ţipăm, minţim, pervertim lumea cu ce apucăm, dăm din coate şi apoi ne oprim istoviţi, fără nici o direcţie şi fără nici un ţel. Bârfim, rânjim cu răutate, jignim, atacăm pe la spate, uneltim, ne purtăm necivilizat, apoi ne batem cu pumnul în piept şi urlăm că suntem ”oameni”, că suntem ”fiinţe superioare”.Vedem maşini luxoase, case mari, haine scumpe şi ne dorim şi noi. Credem că asta ne aduce fericirea care lipseşte. Pentru că da, lipseşte ceva. Ne bem minţile, ne înceţoşăm gândirea şi căutăm ”efecte tari”. Facem promisiuni deşarte, mărturisim iubiri neexistente şi furăm inimi şi trupuri pentru simpla plăcere. Ne-am creat propria Divinitate şi ne proslăvim eul.Ce ne dorim cu adevărat? Putere, control, să dominăm? Ce ne mulţumeşte, pe noi, oamenii? CE? Omule, opreşte-te o clipă din alergarea ta şi spune-mi, CE VREI de la viaţă?

Mulţumesc ţie, om străin

Mulţumesc omule care ai intrat în viaţa mea şi mi-ai înseninat zilele. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să zâmbesc şi pentru că m-ai făcut să zic că merită trăită viaţa. Deşi de multe ori nu ai ştiut, m-ai convins să merg mai departe. M-ai convins să ridic capul sus şi să-l ţin aşa fără să mă mai las înfrântă. De multe ori, inconştient, te-ai apropiat de mine şi mi-ai bandajat rănile. Mi-ai luat inima rănită şi ruptă în mii de bucăţele şi ai sclădat-o în balsam. Când era cât pe ce să renunţ la visul meu, te-ai apropiat şi optimist, mi-ai zis cât de important e să-ţi urmezi visele. Atunci, am luat visul meu aruncat în coşul renunţării şi l-am pus pe picioare. M-ai ajutat să-mi îndeplinesc multe dintre dorinţe. Deşi nu ţi-ai dat seama, tu ai fost prietenul bun, femeia de lângă mine, vecina, necunoscutul, etc. Tu omule bun, m-ai ridicat fără să vrei. Şi nu ai fost doar o persoană, ci ai fost o multitudine de persoane care sunt sigură că vor mai fi de-a lungul vieţii.Iar ţie, omule care mi-ai împroşcat inima cu noroi, care mi-ai pervertit visele şi ţi-ai bătut joc de naivitatea mea, îţi mulţumesc şi ţie pentru că mi-ai arătat ce înseamnă viaţa. Mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii, că mi-ai arătat ce înseamnă trădare, uitare, că mi-ai arătat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să reprimi cele mai violente sentimente. Tu, omule care mi-ai călcat inima, sentimentele şi încrederea în picioare, eşti prietena mea cea mai bună, eşti persoana pe care am iubit-o, persoana de la colţul străzii, persoana care m-a bârfit sau doar cineva invidios.Om străin, nu ai idee cât impact ai asupra vieţii unui om. Data viitoare, ai grijă ce fel de impact ai. Ai grijă dacă aduci binecuvântare sau blestem în viaţa celui de lângă tine, ai grijă dacă laşi un gust amar sau unul dulce. Ştii să fii un cadou pentru alţii? Şi…mulţumesc ţie, om străin!

O viaţă în întuneric . . .

Cât de norocoşi suntem! Astăzi, conducând un prieten orb până în staţia de autobuz, am realizat cât de mare e binecuvântarea că putem vedea! Cât de vulnerabil este el, ca persoană nevăzătoare…s-a lăsat total pe mâna mea. Puteam să îl conduc pe un drum bun sau pur şi simplu puteam să îl duc pe un drum greşit. Aici de mine depindea. Câţi dintre noi avem o încredere aşa de mare încât ne-am lăsa pe mâna altor persoane?Şi ştiţi ce este ciudat? Că noi vedem, vedem tot ce se petrece în jurul nostru, vedem oamenii, lucrurile, natura şi totuşi…uneori alegem un drum greşit. Ori, trăim ca şi cum nu am vedea nimic din ce ne înconjoară. Suntem atât de obosiţi, de stresaţi şi de nervoşi încât nu mai avem timp de lucrurile care sunt cu adevărat importante. Trăim de pe o zi pe alta, fără a conştientiza cât de norocoşi suntem.Nu trebuie să fim conduşi de mână, nu trebuie să ni se spună de nenumărate ori: ”atenţie, scară. ai grijă, trecem strada.”. Nu trebuie să trăim o viaţă ”neagră” şi nici nu trebuie să ne luptăm cu sentimentul vulnerabilităţii. Şi totuşi…am observat la prietenul meu mai mult optimism, mai multă fericire şi mai multă siguranţă ca la oricare dintre noi. Da, da. Ce ar fi să aprindem lumina conştiinţei, să realizăm că noi vedem şi să începem să trăim ca atare? Să nu mai continuăm să trăim în întuneric, ci, ca prietenul nostru orb, să trăim o viaţă plină de lumină!

Cât de multă încredere ai în tine.?!

Ştiai că poţi realiza o mulţime de lucruri şi asta doar pornind din interiorul tău? Poţi să radiezi de fericire, poţi să atragi priviri, poţi să faci oamenii să se întrebe: ”Ce are acest om atât de special în el?” Poate că uneori ai văzut persoane, nu exagerat de frumoase, dar care aveau acel ceva. Acel ceva care te punea pe gânduri, care-ţi rămânea în minte şi te provoca să te gândeşti la persoana respectivă.
Să-ţi spun un secret. O persoană care are succes, o persoană care atrage privirile, e o persoană plină de încredere în sine. Ştie să-şi valorifice calităţile, îşi ştie defectele, îşi cunoaşte limitele şi astfel reuşeşte să emane din interior acea încredere debordantă. Data viitoare nu te mai întreba în cine să ai încrede şi în cine nu, ai încrede în TINE dragul meu. Termină să te mai autocompătimeşti, să-ţi plângi de milă ca un om patetic şi să te închizi în tine doar pentru că tu nu vei fi niciodată la fel de bun ca şi concurenţa. Ia de pe umeraş acea haină frumoasă, aranjează-ţi părul, ieşi pe uşă şi bucură-te de aerul curat de afară. Mergi zâmbind pe stradă şi repetă-ţi mereu că eşti unic. Nu trebuie să ajungi dintr-o extremă în alta, ci trebuie să înveţi să-ţi depăşeşti complexele, să îndrăzneşti să ieşi din cutie şi să iei iniţiativa!Data viitoare, nu-ţi mai spune că nu poţi, că nu vei reuşi şi că îţi este frică de eşec. Frică? Tu nu cunoşti frica! Tu eşti un om capabil, deştept, frumos şi la fel de încântător ca orice om de succes. Mai mult, tu ai încredere în tine! Altfel, cum ai putea să ceri celorlalţi să aibă încredere, pe când tu însuţi nu reuşeşti? Încrederea în tine este deja un pas spre reuşită! Încrederea este cheia!

Când tu iubeşti şi celălalt se joacă

Atunci când iubeşti şi eşti iubit înapoi, se simplifică lucrurile. Totul e roz şi se merită. Dar ce se întâmplă când iubeşti şi se opreşte aici? Ce se întâmplă atunci când investeşti cu tot ce ei în persoana pe care o iubeşti şi tot ce primeşti înapoi este indiferenţă? Sau…poate primeşti câte o vorbă aruncată în vânt. Aşa, pentru a face jocul mai interesant.Nu se poate exprima în cuvinte cât este de dureros să iubeşti o persoană şi să nu ştii dacă sentimentul e reciproc. Tot ce primeşti înapoi să fie o incertitudine seacă. Plângi, suni, dai mesaje, faci servicii, îi faci toate mofturile, te zbaţi în deznădejde, în nesiguranţă şi când eşti pregătit să renunţi…atunci îţi acordă puţină atenţie. Asta pentru a te readuce în joc. Pentru a nu-ţi permite să-ţi refaci viaţa sau sentimentele. Cunoşti situaţia? Treci şi tu prin una? Sau, mai rău, provoci şi tu o astfel de situaţie?Am văzut mulţi astfel de ”jucători” care se amuză jucând de-a v-aţi ascunselea cu dragostea. Când blochează o persoană într-un cerc şi apoi o poartă prin tot felul de stări. Când li se pare interesant ca într-o zi să acorde atenţie sporite, ca a doua zi să fie extrem de indiferenţi.De asemenea…am văzut multe astfel de ”victime” plângând pe umărul meu. Îmi amintesc cum printre lacrimi spuneau ”nu-mi imaginez cum s-a ajuns aici”. Ba eu îmi imaginez. Ai intrat în jocul diavolului şi nu vrei să ieşi sau nu poţi pentru că eşti prea strâns legat. De la început ai primit tot felul de semnale cum că se joacă sau că ”navighează” şi pe alte teritorii, dar pur şi simplu nu ai vrut să conştientizezi. De la început ai avut indicii cum că îi place să stea cu picioarele în mai multe lacuri, dar ai închis ochii. Ai ţinut cu dinţii de o ”relaţie” în care tu dădeai, celălalt primea şi atât. Tu ai iubit. Altul s-a jucat. Ai trăit o joacă de-a iubirea…

Ai obosit să te prefaci.?!

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

Când e momentul potrivit.?!

Se spune că trebuie să aştepţi după momentul potrivit. Că nu trebuie să forţezi lucrurile… Dar niciodată nu se spune când e momentul potrivit. Cât trebuie să aştepţi pentru ca acesta să vină? De unde vei şti când vine el?Momentul potrivit nu poate fi estimat. Tu îl simţi.Îl simţi pentru că e diferit pentru fiecare în parte. Şi tu trebuie să fii pregătit când va veni acel moment. S-ar putea ca dacă insişti să fie totul cum vrei şi când vrei, fără să ţii cont de dorinţele şi bunăstarea celor din jur, să ai tu de suferit. Şi nu îţi doreşti asta. Trebuie să învăţăm să fim răbdători, să fim înţelepţi şi să ne alegem momentele oportune. Doar un om matur ar putea să analizeze lucrurile şi să ia decizii benefice pentru viaţa lui.Am auzit o vorbă cum că dacă aştepţi după momentul potrivit, s-ar putea să vină cineva care nu aşteaptă după el şi să-ţi ia acel lucru. Da, e adevărat. Dar poate că acel lucru nu e pentru tine, poate că e mai bine aşa şi în viitor vei vedea că de fapt e spre binele tău. ”Orice lucru îşi are vremea lui. Iubitul îşi are vremea lui,urâtul îşi are vremea lui.” Dacă Dumnezeu spune aceste lucruri, noi de ce nu am fi de acord?Momentul potrivit nu este atunci când poţi să profiţi cât mai mult de ceilalţi,umilindu-i şi abuzându-i pe ceilalţi. Cu ce vei fi mai superior dacă îţi vei exploata semenii? Aşa că…aşteaptă după momentul potrivit dar ai grijă să nu aştepţi prea mult şi să-l laşi să treacă pe lângă tine.

De vorbă cu ea

- Cum te simţi astăzi?
-Bine. Sunt bine.
-Dacă doream să fiu minţită, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
-Nesigură. Simt că aş dori să intervină în viaţa mea ceva intens, ceva de care să mă leg strâns. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zâmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gândea dacă să mi se deschidă sau nu. Dacă să-şi expună sufletul, sau dacă să răspundă întrebărilor mele cât se poate de banal. I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adânc acolo ştiu că sunt fragilă. Mă privea fix cu ochii ei albastri-verzui şi se juca cu părul ei lung şi şaten. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfârşi strivită de pământ. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
-Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
-Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
-Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
-Îţi este frică?
-Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cât de frică îmi este, nu ar mai sta pe gânduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
-Şi cine e acel ”eu”?
-Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămână mereu în preajma mea.
-Visezi?
-Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci când visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
-Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zâmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.

Eşti on sau off.?!!

De ce te laşi amăgită de lucruri trecătoare? De ce cazi în plasa lui de fiecare dată? Ai uitat ultima dată când te-a făcut să suferi? Ai uitat că te-a trecut prin cele mai cumplite clipe? Şi totuşi…te întreb draga mea, de ce muşti momeala de fiecare dată când ţi se pune în faţă?Se spune că fetele sunt naive. Că poţi să le păcăleşti oricum şi oriunde. Şi…oricine. Nu zic că nu. Unele dintre noi suntem extrem de naive. Niciodată nu va înţelege cel din jurul tău de ce te mai apropii încă o dată de foc, după ce te-ai ars. E imposibil de înţeles. Dar cică inimii nu-i poţi dicta. Inimii nui. Dar poţi gândi. Data viitoare când se foloseşte de tine şi apoi te aruncă aşa ca pe o cârpă, poţi să nu-i mai permiţi să se mai întâmple şi a doua oară. E ciudat cum ierţi, treci peste, iau greşeşte, din nou ierţi şi tot continui aşa. Unde îţi este stima de sine? Unde îţi este respectul? Tu nu ai nevoie de cineva care să te privească aşa ca pe un obiect şi doar atât. Tu ai nevoie de cineva care să te iubească aşa cum meriţi şi care să fie conştient că eşti o persoană cu sentimente.Data viitoare când eşti căutată numai pentru că se plictiseşte, pentru că are chef de tine sau că pur şi simplu nu are altceva mai bun de făcut, aminteşte-ţi că TU ai altceva mai bun de făcut! Ai valori, te respecţi şi meriţi ceva mai bun. Nu te îngrijora, peste egoişti de genul acesta vei da la tot pasul. Mai greu cu rarităţile…Nu mai fi on pentru orice persoană available, învaţă să fii şi off.

Teatru gratis ((

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

Mă doare vocea ta . . .

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Sunt ca un înger tăcut ce veghează asupra ta, mângâindu-te în timp ce dormi, ca mai apoi când te trezeşti să plec departe ca tu să nu ştii de prezenţa mea. Uneori, uit câte o lacrimă vărsată pe perna ta. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la fericirea din ochii tăi. Eşti atât de frumos! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine.Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.

Mi-e atat de dor

Mi-e atat de dor de tine! Acum, la ora asta simt cum o forta puternica imi apasa sufletu...este durerea lasata in urma ta atunci cand ai plecat. Speram, ca o data cu trecerea timpului durerea sa se mai diminueze si sa pot avea iar o viata

fericita....dar nu este asa. Devine din ce in ce mai apasatoare si cu fiecare secunda ce trece, ma simt tot mai sfasiata. Uneori stau si ma intreb de unde am atatea lacrimi....nu exista zi in care sa nu plang de dorul tau...dar oare tie iti pasa? Aceasta fiind una din lungul sir de intrebari la care se pare ca nu voi afla niciodata raspuns. Si totusi....Uoooffff Doamne cat de dor imi este de tine!!! :(((

Lacrimi de sange...o iubire imposibila dintre un demon si un inger...urme de iubire

 

Clipe...minute...urme de iubire...sentimente risipite în vant...tot ceea ce conteaza...un strop din tot ceea ce era...lacrimi în ochi...si vorbe în bătaia vantului. Spune tot ceea ce simţi la momentul potrivit ca s-ar putea ca atunci cand te hotarasti sa fie prea tarziu si...totuşi...dacă vei fi respins? Ce alegi între a spune si a fi respins si între a tine în tine, nestiind dacă sentimentele tale vor fi împărtăşite? Alegerea cea mai frecventă este aceea de a ramane în întuneric...în umbra...de a iubi în tăcere...dar totuşi atata durere de fiecare data cand vorbeşti cu el, cand îţi arunca un zambet, durere ce te macine pe dinauntru...te roade la fel cum apa, roade stancile pentru a-si face loc. Deşi în urma erodarii va rezulta un peisaj magnific, suferinta va ramane mult timp. Spre deosebire de apa, în urma sentimentului tău amar, nu va ramane o persoana extrem de atractivă , ci doar o persoana cu ochii trişti si cu urme pe trup de depresie. Aceasta nu este singura forma de iubire neimpartasita sau tăcută care exista...mai este iubirea care ramane în urma trăirii sentimentului de cuplu... Ce poţi face cu acest sentiment? În prima saptamana, încerci sa negi aceste farame care au rămas prizoniere în tine. Nu mai simţi nevoia de a manca, nu mai vrei pe nimeni, doar pe el, lacrimile cu un gust amar ti se preling pe fata ta fină si nu ruseşti sa le opreşti decat atunci cand sufletul tău ramane fără energie. A doua saptamana, este puţin diferită de prima, începi sa mananci, dar mai puţin decat de obicei, manifestarile devin tristeţe si te agati cat poti de prietenii tai pentru a iesi din groapa adanca în care te îneci. A treia saptamana, mananci la fel ca în a doua si asa va ramane, iar...manifestarile tale, adică lacrimile se cicatrizeaza pe fata ta si ingropi toate sentimentele pe care le-ai simţit intr-un colţ adanc al inimii, foarte adanc. Încetul cu încetul tesuturile moarte din corpul tău se cicatrizeaza, încep sa se regenereze, culorile capătă alta nuanţă. În sfîrşit ti-ai revenit...sau este doar o impresie...o masca după care te poti ascunde de restul lumii. Eşti vindecată complet...dar se intampla alta tragedie, revine în viaţa ta...cu tot cu ceea ce tu ai îngropat. Rănile tale se deschid, sangele începe sa curgă siroaie, iar urmele de iubire îşi fac apariţia. Persoana ce odată iti apărea doar în vis, ce era odată doar o plasmuire a gandului tău, ia forma, o poti atinge din nou, ii poti simţi parfumul, atingerile calde...este în carne si oase chiar langa tine si nu iti vine sa crezi ochilor ca tot ceea ce ai îngropat si te-ai straduit sa uiti revine cu forte noi de a te consuma, pentru ca nu stii cum sa ii zici prin ce ai trecut atata timp cat ti-a lipsit, nu stii dacă ar trebui sa ii zici ca ti-a fost dor de el...ca...i-ai dus dorul...ca nu la-i putut uita desi tu ai pus capat lagaturii ce va tinea uniti si atunci te pierzi în multimea gandurilor si totul devine negru în fata ochilor si alegi din nou suferinta în tăcere. Te stingi asemenea unui foc ce mocneste si dintr-o data nu mai are oxigen. Te ingropi din nou in suferinta si alegi din nou sa stai departe de persoana care iti poate vindeca sufletul, pentru ca stii ca e singura solutie prin care il poti uita. Sunt sigura ca nu sunt singura persoana in acesta situatie, mai sunt si altii, dar spre deosebire de ei, eu incerc sa impart ceea ce am simtit si simt cu altii, pentru a nu face aceesi gresala ca mine. Stiu ca aceste sentimente nu vor disparea, dar ma lupt in fiecare zi cu ele si poate in razboiul inegal dintre timp si tot ceea ce simt...poate eu voi fi cea care castiga. AM LACRIMI TATUATE IN INIMA CU NUMELE TAU.

Doar o parte din tot aceea furie ce sta sa dea pe afara, ca paharul e plin...flori de gheata intr-un pahar de flacari...

 

Cu ochii plini de lacrimi îţi spun: TE IUBESC SI NU ŞTIU CE M-AS FACE FĂRĂ TINE...doar nişte cuvinte spulberate de adierea uşoară a vantului, căci ţie nici măcar nu îţi pasa, am fost doar o jucărie pentru tine...tu nu ai ştiut sa iubeşti, nici măcar nu ai simţit ce însemna sa nutreşti un sentiment drag pentru cineva care ti-a luminat viaţa, asa ca totul se termina aici...cu aceste versuri. Acum, poate citind aceste cuvinte îţi vin în minte cateva întrebări. Oare a existat asemenea situaţie si în viaţa mea? Oare ce voi face dacă va exista asemenea situaţie în viaţa mea? Ce voi alege? Îmi voi continua drumul fără sa privesc înapoi sau voi lupta cu toate forţele pentru a demonstra ca o/îl iubesc? Ce voi face? Nu da prea mult...dar nici prea puţin...găseşte echilibrul perfect dintre minciună si adevăr. Dar de unde ştii cand sa te opreşti în a mai căuta? Nu ai de unde si atunci întotdeauna e riscul de a da mai mult si se afla slabiciunea ta pentru ceea ce consideri a fi îngerul tău păzitor....da a da mai mult decat trebuie înseamnă sa devi vulnerabil si sa te laşi manipulat de cel care va ştii ca te străduieşti mai mult decat ar face-o el vreodată. Dar ce însemna a da mai puţin decat este necesar? Înseamnă sa îţi asumi riscul de a fi acuzat ca nu iubeşti si ca nu simţi nimic pentru cel care este fix langa tine, deci consecinţa: vei fi părăsit de cel care oferă mai mult decat tine...ca tu nu eşti în stare sa dai nimic. Si atunci care este alegerea corecta? În ambele cazuri este un risc...o pierdere...deci nu poţi alege nici o varianta si atunci continui sa dai mult cateodata, mai puţin cateodata si asa ajungi la echilibru fără sa îţi dai seama, dar acum se ridica alte întrebări. Ce se întampla atunci cand se profita de dragostea ta, atunci cand din trandafirul plin de culoare, devi doar o uscaciune pentru ca eşti secătuit de apa din tulpina ta? Fiind făcuţi din aceleaşi elemente...aceeaşi structura, diferiţi doar în mici bucatele din ADN, încercăm sa vindecam rana lăsată de apa tulbure în care facem baie si ne lăsăm duşi de val la o apa mai pură decat cea pe care am lăsat-o în urma...continuand sa credem ca nu se va mai întîmpla ceea ce s-a întîmplat. Copil naiv ce eşti, nu ştii tu oare ca rana vindecată ramane cu cicatrice? O inima care este franta în patru...în opt...în doisprezece...e zdrobita de nepăsarea ta, au rămas doar bucatele din tot ceea ce era în trecut si prezentul încă îmi ameninţa existenţa, dar hai sa ne amintim de vremurile frumoase, sa dăm la o parte praful si panzele de paianjen ce stau agatate de vremurile indepartate. Cred ca încă îţi mai amintesti, legatura dintre cer si pamant...îmi inchipuiam ca pot zbura si încă simt adierea vantului în par...atingerea lui fina pe piele...dar azi am rămas doar cu pulbere de stele în mana, tu m-ai adus în acesta stare. Exista momente în care suntem la pamant si continuam sa ne mintim ca ne este bine pentru ca numai asa ne putem ridica...sunt momente în care plangem pana ramanem fără lacrimi...sunt momente în care ne dorim ca totul sa fie altfel...sunt momente în care suspinam si continuam asa pana cineva ne observa...dar totul trece si ni se oferă sansa de a o lua de la capat, dar totul depinde de noi. Nu vreau sa îmi continui viaţa...nu vreau sa incep altceva nou, vreau sa ma intorc în momentul în care eram fericita, în care putem spune Te Iubesc din toata inima si sufletul meu, în care totul era magic...încă te astept...

Fragmente rupte dintr-un intreg...aici...acum...niciodata

Tacere deplina, camera goala si nu mai vad nimic, caci sunt cuprinsa in intregime de intuneric, inecata intr-o mare da lacrimi, incerc sa imi gasesc drumul spre lumina...dar ea nu exista deloc...inghet intr-o singuratate ce nu isi are pereche si in jurul meu imi vad reflexia, dar pana si oglinzindirile apei se sparg, cioburile imi intra in inima...sangele se amesteca cu apa. Nu mai am aer, sunt sugrumata de linistea apasatoare si pana si lacrimile mele nu mai curg ...s-au evaporat odata cu focul din inima mea, si odata cu acesta flacara nebuna, aburii se ridica deasupra apei, insetata dupa dorinta de a cunoaste unde te-ai ascuns, calc pe nisipul fin, dar talpile mele nu sunt pregatite pentru uscat pentru ca in tot acest timp am stat numai sub intinderea de apa ce ma invaluia si nu ma mai lasa sa imi gasesc drumul spre suprafata. Totul in jurul meu...nu sunt eu...nu am ce cauta pe acest taram...caut apa de care am nevoie pentru a trai dar in fata mea nu este decat o iluzie la ceea ce ascunde acest univers in care ma aflu. In fata mea un inger si un demon isi traiesc iubirea, desi interzisa...alti doi mai in fata cuplului sunt alti doi ingei si demoni, dar acestia se bat pe viata si pe moarte...nu am descoperit inca ceea ce cautam, dar mai fac un pas cu frica sa nu calc urmele unor pasi ce au fost inantea mea, si vad o fata singura care cauta uscatul si nu il gaseste fara a realiza ca se afla chiar acolo unde are nevoie, dar o evit...si totusi gandidu-ma mai bine ma intorc sa o aduc in lumea mea...poate imi va reda apa de care am nevoie, dar cum o aduc in lumea nu rezista deloc si se stinge usor...usor. O duc inapoi pe uscat, petalele ei deja devenind nerge din rosu aprins, ma sperii si o las in lumea ei unde nu va gasi niciodata ceea ce cauta...la fel ca mine, dar ma uit mai bine si vad ca in tot acest timp am fost tot in oceanul de lacrimi...iar tot ceea ce am vazut, cautarea mea diperata dupa apa, cele doua cupluri de ingeri, fata care nu a reusit sa supravietuiasca... nu eram decat cioburile ce au fost impinse de curentii apei si mai adanc inima si mi-am vazut doar toate persoanlitatile mele. Cautarea disperata de apa nu era decat dorinta de a evada din lumea in care sunt captiva pentru tot deauna caci asta mi-a fost blestemul. Ingerul care iubea un demon nu este decat dorinta mea de a nu mai fi singura. Demonul si ingerul care se lupta nu era decat dorinta mea de a ma intelege cineva, iara fata pe care am ocolit-o prima data si apoi am adus-o in lumea mea, era lupta mea continua de a ma schimba, de a trai in alta lume. Faptul ca s-a ofilit nu insemana decat ca nu pot trai in doua universuri in acelasi timp. Tot aici sunt...am ajuns din nou la aceeasi cale:tacere deplina, camera goala si nu mai vad nimic, caci sunt cuprinsa in intregime de intuneric, inecata intr-o mare da lacrimi, incerc sa imi gasesc drumul spre lumina...dar ea nu exista deloc...inghet intr-o singuratate ce nu isi are pereche si in jurul meu imi vad reflexia, dar pana si oglinzindirile apei se sparg. Sunt sortita sa fac acelasi drum de fiecare data, pana cand in sfarsit cineva va veni sa ma salveze. Ajuta-ma, tu cel care ai scapat din singuratate, ca eu inca nu am resit sa gasesc calea. Si in acel moment o soapta se aude foarte incet: IUBIREA ESTE CALEA. Iubirea este cea care te ajuta de fiecare data sa te ridici si sa continui, ea este cea care iti da aripi pentru a gasi cerul ce te astepta de atata timp. Am gasit in sfarsit raspunsul la ceea ce cautam, dar tot in intinderea de apa sunt pentru ca nu am gasit persoana careia sa ii daruiesc iubirea si sa imi daruiasca la randul ei iubirea ce am nevoie ca sa scap din acest univers opac.

Inghititi de intuneric si scosi la iveala de lumina...sperante risipite...cenusa...praf...praf de stele ce acum s-au stins

 

Indemnati de propria soarta sa ne ucidem visele, ne aruncam in prapastia fara fund, nestiind ce ne asteapta dincolo de viata pe care o ducem...dincolo de moarte...dincolo de intuneric...si nu ne dorim sa mai ducem viata care deja a ajuns sa fie o povara pentru noi...renuntam sa mai luptam pentru ceea ce ne dorim, renuntam la visele noastre, renuntam la tot ceea ce ne defineste doar pentru ca soarta ne impinge spre marginea prapastiei. Cum ramane cu visele noastre? Cum ramane cu ceea ce iubim? Cum ramane cu viitorul pe care ni l-am imaginat? Cum ramane cu viata pe care o ducem? Nu mai reusim sa simtim nimic, nici macar frigul care ne inteapa cu arzatoarea dorinta de a ne trezi din somnul adanc in care am cazut...nici macar caldura exagerata care incerca sa ne trezeasca din visul ce se transforma in cosmar, arzandu-ne pielea. De ce viata pe care o ducem nu ne ofera ceea ce avem nevoie intotdeauna? De ce suntem sortiti sa ducem pe umerii nostri crucea celor dinaintea noastra? De ce repetam aceleasi greseli la infinit? De ce cateodata nu ne mai puteam trezi din somnul ce ne-a patruns adanc pana in suflet? De ce nu putem opri lacrimile sa curga pe obraz? Atatea intrebari la care nu gasim raspuns...poate aceleasi intrebari de cand eram mici si la care nici pana acum nu am gasit raspuns. Ne inecam in balta de sange ce este imprejurul nostru...in propriul nostru sange...ne ucidem de fiecare data cand incercam sa nu mai fim ca stramosii nostri, de fiecare data cand incercam sa ne ridicam deasupra celor ce ne asupresc, de fiecare data cand incercam sa iesim din tiparele acestei lumi.In incercarea de a atinge cerul cu degetul ne intindem aripile, dar atunci cand incercam sa zburam ele ne sunt distruse de ploaia de vise stinse. Si pentru ce panza de paianjen ce tinea visele nostre e acum sfasiata? Doar pentru faptul ca am incercat sa visam, doar pentru ca am incercat sa atingem imposibilul. Lumina puternica a zilei ne intra in ochi si atunci alegem sa inchidem ochii si sa nu mai visam la nimic...sa nu mai vedem decat intunericul in care ne refugiem speriati de amprenta puternica ce a pus-o timpul asupra noastra, dar de ce? Pentru ca soarta ne-a adus numai ploaie in casa si a uitat de razele soarelui ce ar trebui sa ne ofere zambetul pe fata...ne-a adus numai grindina uitand ca mai avem nevoie si de o ploaie linistitoare care sa iti umple sufletul de bucurie...ne-a adus numai caldura uitand de racoarea ce avem nevoie pentru a ne trezi la viata. Deci iata-ne din nou la marginea prapastiei, uitand de lumea de afara si aruncandu-ne in groapa fara fund, pentru ca nimeni nu ne poate trezi si nici nu vrem sa ne trezim. Deci nu lasa pe altii sa iti conduca destinul, ia soarta de corne si spune-i tu pe unde sa mearga. NU O LASA PE EA SA TE CONDUCA.

Istoria unei pagini albe....un suflet inghetat .....

 

O clipa de tacere....gust amar....o multime de oameni in jurul meu, dintre care eu tot singur ma simt si nu imi trebuie decat o singura persoana care sa imi fie aproape....sufletul il am inghetat, inecat in lacrimi, dar tu tot nu vei aparea sa topesti gheata din jur....caci am ramas doar cu o bucata din tot ceea ce a fost...tot ceea ce am trait. Un suflet gol, care astepta pana si in ziua de azi, sa mai vii, spera, caci speranta moare ultima dintre toate. Istoria unui zambet e ascunsa in sufletul lui, dar de cand nu o mai are...totul e pustiu in jurul lui, soarele nu mai rasare, lumina nu mai ajunge...totul e mort de jur imprejur si nu se roaga decat ca ingerul sau se intorca la el. Adu-ti aminte de toate acele clipe cand te strangeam in brate si pentru o clipa aveam impresia ca existam doar noi, totul disparea...traiam un vis...eu inca il mai traiesc, dar fara tine totul nu are sens, caci nu sunt decat o reflexie a ceea ce eram inainte...te intreb, raspunde-mi unde esti acum cand am nevoie de tine. Un inger negru ma prinde in brate, si nu imi mai da drumu, sunt captiv intre viata si moarte...speranta ca te vei intoarce si durere...si nu vreau decat sa se termine acest chin...unde esti? Aceeasi intrebare, oare ma vezi tu pe mine? Oare daca ai stii ca sufar te-ai intoarce inapoi si mi-ai salva sufletul de la inec, caci fara tine sunt un nimic, o fiinta lipsita de viata, un tigru in captivitate....si tot ce aud nu e decat vocea ta cand imi sopteai la ureche: TE IUBESC. Captiv inca in acesta lume, strig dupa tine, dar tu nu ma auzi. TE IUBESC, INTORCE-TE LA MINE.

O poveste de dragoste ce in timp si-a pierdut esenta...jocul iubirii inghetat...cautarea disperata a sufletului izgonit

 Vrei sa fie ultima data cand mai deschizi sertarul cu amintiri legate de el, dar nu reuşeşti deoarece tentaţia este prea aproape de patul tău, deci în fiecare zi mintea ta bolnavă caută disperată iubirea ce doar el reuşea sa ti-o dea. Trebuie sa recunoaşti ca avea un stil unic care îţi dădea fiori de fiecare data cand te atingea. Clipele petrecute împreuna cu el erau momente ce cu greu le uitai, deşi memoria ta te înşela de fiecare data cand încercai sa îţi mai aminteşti de trecutul sumbru ce l-ai avut. Si atunci dacă toate acestea te făceau fericită, de ce ai reuntat la a mai lupta? Ti sa părut mai uşor sa fugi si sa laşi în spate toata poavara ce îţi încărca umerii? Problemele, erau singurele ce îţi stăteau în calea fericirii voastre totale. Stand acum singura în fata acestui geam fumuriu ce te ascunde de restul lumii, cu genunchi la piept si mainile încrucişate în jurul corpului tău, versi o lacrimă pentru tot ceea ce a fost. Vrei sa uiti complet de el, dar nu poţi pentru ca cheiţa inimii tale a rămas la el si astfel îţi deţine vointa. Dar...dacă nu ar fi asa,...eşti sigură ca l-ai putea scoate afara din viaţa ta, fără a mai arunca o privire nevinovată înapoi? Nu ai putea nici măcar asa pentru ca mintea ta...sufletul tău...corpul tău...inima ta sunt inundate cu ADN-ul lui. În fiecare noapte cand pui capul pe pernă, închizi ochii si speri sa visezi ceea ce nu poţi realiza pe acest pămant, visele tale sunt inundate de chipul unui tanar cu ochii albaştrii...verzi...caprui sau negri si te pierzi complet în ei, pentru ca la o astfel de privire corpul tău îşi pierde vointa si se mulează după cum dictează gandurile celui ce sta si te priveşte. Deci cum sa treci peste ceea ce în fiecare milisecundă îşi face loc prin colţurile întunecate ale minţii tale? Cum sa nu mai deschizi sertarul cu rămăşiţele relaţiei voastre de dragoste? Seara, în întunericul nopţii, singura în pădurea de iluzii, te plimbi, crezi ca vei reuşi sa îţi limpezesti gandurile, dar fără nici un efect, te apuci sa alergi uitandu-te la fiecare cateva minute în spatele tău si din neatentie, cazi în capcana întinsă de duşmanul tău. Cu dorinţa de a scapa cat mai repede, fiind conştientă ca dacă te prinde, vie nu vei mai fi, dar fără posibilitatea indeplinirii dorintei, ramai sleita de puteri, prinsa în geniala gandire a adversarului tău. Trec ore,...zile si....o saptamana, dar speranta ta arde în continuare la fel de puternic ca la inceput. Indrumat de urma spiritului tău, eroul apare si eşti salvata. Toate acestea sunt doar o iluzie si te trezesti singura în pat, cautand persoana ce atunci cand deschideai ochii, îţi spunea: "Buna dimineata!" si te pupa pe frunte. Au trecut doua saptamani si locul de langa mine din asternut este inca gol. Te caut, dar nu te gasesc. Te vad, dar nu te pot atinge. Te stiu langa mine, dar este doar...o iluzie. De ce ma amagesc în fiecare zi ca dacă vei vedea cat de mult sufar, îţi vei intoarce privirea si vei uita toate cuvintele pe care le-am spus? Si astfel, stand ghemuita pe podeaua rece cu fata la usa, asteptand sa apari din clipa în clipa, mai vars o lacrimă. Nu imi ajunge cate iubiri am pierdut în scopul ca lor sa le fie bine? Cu ce am gresit fata de tine? Poate ca la inceput mi sa părut ca eşti un golan care nu stie cum sa iubesca, dar apoi am descoperit sufletul unui golan care se indragosteste de foarte putine ori în viaţa lui si este gata sa faca tot ceea ce ii sta în putinta pentru a proteja sufletul ce l-a primit în dar. O iubire ce nu stie de frig,...de ninsoare sau de drum inchis. Isi croieste drum prin stanca si zboara deasupra norilor descoperind razele soarelui. Poate ca m-ai ars atunci cand ai uitat de principile iubirii reciproce, dar eu tot am stat langa tine, în loc sa plec imediat ce mi s-a vindecat rana. Ce mi-ai facut? Toata fiinta mea ai ravasit-o cand ai deschis portile unui noi zile. Realizezi tot ceea ce ai dezlantuit? Nu ma mai pot opri din scris de trei ore una. Atat de tare ai reusit sa imi intorci lumea cu susul în jos. Universului meu ii lipseste atat de mult...chimia ta. Unde eşti? Unde te-ai pierdut?

Ultimul apel la Dumnezeu de a ma salva din acest iad...moarte lenta si in chinuri...unde sa mai fug... ((

De ce Doamne? Asta este întrebarea mea de astăzi sau mai bine zis de toate zilele. De ce sufar? Nu mai pot duce mult asta. Cum sa mai continui dacă totul este negru în viaţa mea? Mi-a fost luat dreptul la viaţa de cand m-am îndrăgostit de persoana greşită. Acum chiar dacă mai încerc sa reneg faptul ca nu m-a afectat deloc, trecutul îşi lasă amprenta mereu pe urmele mele. De fiecare data cand te vad mi se înfige un cuţit în rana ce si asa este adanca...sangele îmi curge pana nu mai am ce nu mai are ce sa curgă si atunci cad pe jos si uit de mine. Mi-as dori ca de fiecare data sa fie la fel, sa fiu asa tot timpul...sa uit de mine...sa nu mai ştiu nimic...tot timpul la pamant. De ce Doamne? Cum am putut lasă ca sufletul meu sa fie distrus bucăţică cu bucăţică? Cum am putut sa las inima sa se îndrăgosteasca de un psihopat? Am hainele întotdeauna sfaşiate cand te vad pe tine, căci cu o singura atingere distrugi totul în jurul meu...tot ceea ce iubesc...tot ceea ce construiesc. Te urăsc. De ce Doamne? Nu sunt eu persoana perfectă, dar nici sa fac atatea greşeli încat sa mă pedepsesti asa, sau poate ca nu ştiu eu si tu faci toate astea pentru binele meu. Oare? Cateodata te strig si am impresia ca nu mă auzi deloc. Unde eşti cand am nevoie de tine? Simt cum pielea mea încet arde sau îngheaţă, mi-e cam tot una pentru ca ambele provoacă suferinţă corpului. Dar oare asa voi putea uita din nou de mine? Cum sa mai scap de iadul în care sunt? Nu mai exista cale de scăpare. Se zice ca Dumnezeu nu da mai mult decat poţi îndura, dar eu am ajuns la capătul puterilor mele si Dumnezeu tot mă încearcă. Nu mai am viaţa în mine, sunt doar un corp fără suflet...care a ajuns sa facă totul mecanic. Oricum noi suntem maşinării care urmează un program zilnic. Ne trezim...ne sapalam pe fata si dinţi...mancam...ne mai invatrim prin casa pana vine pranzul...apoi iara mancam...mai aranjăm nişte lucruri prin casa...ieşim puţin cu prietenii pe afara...si apoi din masa de seara...si uite asa trece ziua noastră...zi de zi. Am ajuns si mai rău. Eu nu mai pot manca si încerc în fiecare zi sa supavietuiesc...îmi spun în fiecare zi, lasă ca totul va fi bine azi, trebuie sa rezisti...dar îmi vine de fiecare data sa îmi tai venele pana mor, dar nu mă lasă Dumnezeu sa părăsesc acest pamant. Oricum am gatul tăiat, nici eu nu mai ştiu cum mai pot sa respir, dar încerc pana rezerva de aer din plamani se va termina. Cum sa supravietuiesti în astfel de condiţii? Cum? Mă gandesc ca poate mai sunt si alte persoane în situaţia mea. Dar cum au resit sa supravietuiasca? Multe suflete rătăcite mi-au spus ca sa îmi viaţa este cea mai uşoară alegere si este o laşitate o asemenea alegere. Cum sa mai trăiesc? Trăiam ca un suflet nevinovat pe acest pamant pana un nebun a dat de mine si mi-a răpit inoceta de copil ce se disipa în tot organismul. De ce sunt meniti anumiţi indivizi sa trăiască si sa facă rău altor persoane? De ce nu mor odată cu timpul ce trece? De ce nu li se cantareste cat rău au facut si sa dispara odată? DE CE DOAMNE?