A fost o vreme cand durerea era prea mare..inebunitor de mare. Atunci am inceput sa cred. Atunci am inceput sa plec urechea la povestile oamenilor indurerati, pe care de-abia acum reuseam sa-i inteleg partial. Atunci am inceput sa vad cine ma iubeste si cine nu. Atunci mi-am dat seama ce inseamna binele si raul, si am inceput sa caut raspunsuri la intrebarile care se rostogoleau lenese din mintea mea imbibata in propie durere. Atunci am inteles ca viata nu e intotdeauna roz, si a inceput sa-mi placa nuantele de negru pe care le desenam cu fiecare zi ce trecea. In acele momente de nebunie am inceput sa plang, si lacrimile nu s-au mai oprit nopti la randul. Atunci am inceput sa-mi asez pe hartie durerea, crezand ca poate asa voi reusi sa-mi opresc suspinele in gat si lacrimile inghetate in ochii fara viata. Atunci am inteles ca lumea nu-si intoarce capul sa-ti priveasca ochii inlacrimati, si ca cel mai bine e sa suferi in singuratate, departe de priviri ironice si insistente. M-am impartit in doua, si le-am dat tuturor impresia ca sunt fericita, fara ca cineva sa poata vedea dincolo de iluziile create intentionat. Pana cand ochii mei s-au saturat sa verse lacrimi si am ramas doar cu suspinele intretaiate pe care nu le mai puteam opri. E greu sa-ti simti inima oprindu-se in piept, apoi sa o ia la goana in ritm de melc. E greu cand ti-ai dori sa se opreasca din goana ei chinuita. La urma urmei, ce inseamna fericirea? E prea departe de ochii mei, de inima mea despicata si de noptile fara stele. Doar amintirea ei, din ce in ce mai vaga, imi sopteste ca intr-o zi va fi din nou bine. Si eu inca o mai cred...am platit pretul fericirii cu prea multe lacrimi ce nu si-au avut rostul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu