Un moment de ratacire... Se poate...?

E absurd chiar cu cata indiferenta prefacuta gandesc despre viata mea. E atat de goala si de trista, incat ma mira faptul ca nu m-am pierdut de mult prin vreun hau intunecos ce tine loc de purgatoriu firilor patimase. Nu e o faradelege, dar pentru mine e aproape ca un exil. Ma simt ca un proscris incaruntit de greutatile precoce ale vietii, asemeni fapturilor neinsemnate care nu sunt in stare sa se adapteze unor climate diferite. Ca o faptura ciunga, improvizata dintr-o mana de lut. Prost si neinstruit mester a avut faptura ce a iesit stramba s dereglata din mainile lui. Mi-a constuit din pamant un caracter orgolios si dur ca roca, patimas pana in pragul nebuniei, si nestatornic. Un imperiu al autodistrugerii si al repulsiei, un imperiu unde blandetea nu are ecou. Dar nu, orgoliul infam isi are obarsia in doruri nesecate. Dorurile mele dezlantuite asemenea furtunilor brutale si exuberante. Un dor ce chinuie inima pana in profunzimile cele mai limpezi, umplandu-le de venin. Venin dintr-un leandru alb. Nu, albul otraveste cateodata. Iubirea e ciudat de usor de confundat cu repulsia, la fel cum o simpla culoare ca albul ascunde in spate monstruozitati neinchipuite. Mintea umana e limitata si josnica, plina de suisuri si coborasuri nepotrivite, pline de abnegatie si , cateodata, dorinta de posedare. De-as poseda o inima care nu a pierdut nimic, n-as putea sa iubesc asa cum o fac, dar pentru ca se intampla exact contrarul, fiecare sentiment are pentru mine intensitati catastrofale. O singura deceptie este suficienta sa-mi plece capul si gandirea si sa las ghilotina care sta suparatoare deasupra mea sa-si faca datoria. Daca as sti cum sa-mi retez simturile, sa cad in letargie si uitare, sa gasesc vre-un univers paralel mai prolific decat pamantul secat de identitate, as fi fericita. As cunoaste din nou speranta, si asta m-ar face mai viruasa decat sunt in realitate. Dar cum nu gasesc in mintea mea niciun zid crapat, nicio oglinda sparta care sa ma lase sa ma eliberez din prizonieratul acesta liber in care ma aflu, prefer sa ma resemnez cu hazardul atat de josnic. Sunt josnice mijloacele lui si caile pe care le alege prin a-si atinge scopul, tocmai pentru ca nu conteaza ce cale alegi. Destinul va gasi o cale sa te aduca in fata suferintei si a decaderii morale.